Universul familiei – întelegându-ne unii pe alții
Fiecare individ este unic în felul său, fiecare fiinţă este o persoană ce a acumulat în manieră proprie informaţii, sentimente, înţelegere, limbaj, expresivitate. Chiar în acelaşi mediu, crescuţi în aceleaşi condiţii, copiii nu prezintă acelaşi temperament, aceleaşi aptitudini, acelaşi grad de inteligenţă şi aşa mai departe. Părinţii, indiferent cât ar căuta trăsături identice în copiii lor, nu trebuie să uite că omuleţii, care nu demult au depins de ei, trebuie lăsaţi să se dezvolte către latura spre care au fost înzestraţi de la natură. Ca părinţi, idealul în viaţă este de a vedea că propriul copil se descurcă, face faţă cu succes la toate obstacolele rămânând integru, netraumatizat şi care la rândul lui nu va traumatiza pe alţii. De aceea trebuie avută în vedere dezvoltarea armonioasă, într-un climat familial, bazat pe încredere, afecţiune, realism şi nu în ultimul rând pe respect reciproc.
Familia
Familia oglindeşte evoluţia şi transformările sociale operate la nivelul păturii sociale, dar uneori perpetuează rămăşiţe ale vechilor mentalităţi care au gravitatea unor prejudecăţi cu consecinţe nefaste în buna integrare socială a membrilor ei. În mod cert transformările din domeniul social-economic au repercursiuni hotărâtoare asupra structurii familiale. Tendinţa actuală a dezvoltării familiei este de a se reduce numeric. Scade numărul membrilor săi, separându-se totodată cât mai mult de întreaga categorie de rude ce intrau în componenţa familiei tradiţionale. Apare, treptat, un nou stil de viaţă. Familia a scăzut în dimensiune, astfel încât copilul şi copiii se văd în alte situaţii decât cele descrise în cărţi. Ajuns în pragul adolescenţei, acesta este poate mai debusolat decât părinţii. Dezvoltarea social-economică are tot mai mari repercursiuni asupra familiei, deoarece părinţii trebuie constant să-şi revizuiască propria viziune asupra societăţii astfel încât să poată oferii o imagine cât mai clară şi nedenaturată a societăţii în care se dezvoltă copiii lor. Copiii nu trebuie alimentaţi cu nostalgii ale vremurilor trecute, dar nici cu imagini pline de evenimente puţin favorabile ale vremurilor ce vor veni.
Stiluri şi personalităţi diferite
Indiferent de meseria pe care o au părinţii, marea majoritate sunt de acord că ar dori ca proprii copii să nu facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei.
Fiecare are frustrări mai mari sau mai mici în legătură cu locul de muncă, cu prietenii, cu realizările şi posibilităţile lor. Trebuie să treacă peste propriile insatisfacţii sau expectanţe căutând să-şi înţeleagă în primul rând copiii şi structura de personalitate a acestora. Unii sunt intuitivi şi au tendinţa de a anticipa, a căuta semnificaţii, implicaţii în evenimente, putând găsi o nouă cale de a aborda o problemă, ieşind din tipare. Alţii au nevoie de date concrete şi se bazează doar pe date palpabile în găsirea unor rezolvări. De asemenea unii analizează problemele în profunzime, în timp ce alţii sunt motivaţi de dorinţa de a fi apreciaţi. Mai putem întâlni persoane ce au cu preponderenţă un talent în analiza opţiunilor, în timp ce altora le face plăcere doar o lume planificată şi ordonată. Pentru unii este importantă cariera profesională, pentru alţii dimpotrivă, singura legătură importantă este cea cu familia. Cunoaşterea atuurilor şi punctelor slabe pot cântări şi pot ajusta balanţa în căutarea profesiunii potrivite.
Subiectivitatea evaluării propriului copil poate avea consecinţe nedorite. Fiecare părinte se consideră bun în momentul în care a asigurat educaţie, condiţii financiare şi un cămin propriilor copii. Intenţia nu este de a-şi mări eforturile în a oferi „premieri” financiare mai mari în comparaţie cu alţii, ci de a nu întrerupe legătura afectivă cu propriul copil pentru a putea simţi, intui nevoile acestuia, modalităţile de comunicare cu el, precum şi surprinderea imediată a aspectelor mai puţin favorabile în comportament, concepţii, tendinţe, etc.
După o viaţă întreagă cu împliniri şi insatisfacţii, după succese şi insuccese, ajungem ca părinţi să avem alte idei, alte concepţii uneori total diferite faţă de cele ce ne-au animat când eram de vârsta adolescenţei. Noile evoluţii economice, sociale ne-au influenţat la rândul lor, astfel încât subiectivitatea este deformată în funcţie de evenimentele pe care le-am înfruntat şi consecinţele acestora asupra noastră.
E greu să ne gândim şi să recunoaştem că propriul copil nu a atins superperfecţiunea. Este copilul pe care-l iubim şi trebuie să conştientizăm că şi el ne iubeşte, iar dacă nu îndrăzneşte să spună putem să ne punem întrebarea „Ce anume şi unde am greşit?” Nu am devenit părinţi pentru a da naştere unor mici roboţei care acţionează cum spunem noi, care aleg ceva ce am dori noi şi care fac totul după comanda noastră.
Trebuie să recunoaştem că nu asta ne place. Imaginaţi-vă că mergeţi pe stradă şi vedeţi: mame cu fete, taţi cu băieţi, iar gesturile, gusturile, cuvintele copiilor ar fi aidoma părinţilor „V-ar plăcea?”. Cam asta s-ar întâmpla dacă am fi la fel, nepoţii noştri ne-ar imita întocmai, ar alege aceeaşi meserie, acelaşi loc de muncă, acelaşi partener după cum a fost „programat” încă de bunici. Unde ar mai fi bucuria, descoperirea, noutatea, inclusiv personalitatea fiecărui individ şi, de ce nu, progresul unei societăţi. Această viziune sumbră din fericire este irealistă.
De aceea vom învăţa să acordăm o mai mare atenţie personalităţii copiilor să o ajutăm să se dezvolte şi nu să o îngrădim. Dar, să nu cădem în latura cealaltă în care să interzicem abordarea unui domeniu (doar din prea mare grijă şi protecţie) în care noi am eşuat sau am perceput că este greu şi riscant. Este greu şi riscant pentru noi ca persoane pentru că nu mai avem acelaşi avânt ca în tinereţe, dar poate este potrivit pentru proprii copii. Uitaţi-vă cu atenţie la familiile cu mai mulţi fraţi şi veţi observa diferenţa între aceştia, unu e meditativ, altul cu înclinaţii muzicale, alţii nu pot sta locului nici o clipă, dar ce frumos este când pot fi ei însăşi şi nu constrânşi de reguli şi etichete. Viitorul copiilor este în mâinile noastre şi dorim ca acest viitor să fie cât mai frumos.
Ca părinţi cu toate grijile de zi cu zi este indicat să ne facem evaluarea proprie. Această autoevaluare poate fi făcută prin descoperirea cu sinceritate şi analizarea realizărilor şi nerealizărilor, a dorinţelor şi nevoilor noastre, a visurilor şi temerilor, a prejudecăţilor. După ce ne-am întocmit o listă cu toate aceste puncte, o reluăm fiecare şi cu obiectivitate putem să detaliem arătând cauza acestora. Ne vom pune astfel întrebări de genul „De ce?”, „Cum?”, „Unde?”, astfel ca să ne clarificăm imaginea conturată despre noi înşine. La toate trebuie răspuns cu maxim de sinceritate şi putem să-l întrebăm pe partenerul de viaţă ce părere are despre ceea ce am găsit şi am răspuns. Această convorbire sinceră cu partenerul de viaţă ajută la clarificarea şi cunoaşterea şi altor puncte de vedere. Poate constituie o reuşită sau un eşec din punctul nostru de vedere, dar nu şi pentru cei din jur. Astfel imaginea despre sine se clarifică, se întăreşte şi se reactualizează. Se poate consolida şi îmbunătăţi relaţia între soţi, eliminându-se situaţii de genul ce urmează:
Soţul se întoarce târziu, satisfăcut că la serviciu a mai reuşit să rezolve un contract. O vede pe soţie, o sărută şi îi spune că merge să facă un duş şi se va culca pentru că este extenuat. Soţia l-a aşteptat până târziu cu masa întinsă şi acum strânge masa tăcută, stinge lumina şi merge şi ea la culcare.
Din punctul de vedere al soţului, satisfacţia e maximă şi reprezintă o realizare. Din punctul de vedere al soţiei, e o seară nereuşită, frustrantă, care se mai adaugă poate la alte nemulţumiri. Copiii, ca spectatori ai acestor scene, ca participanţi activi şi afectivi la aceste situaţii, pot avea şi ei păreri diferite.
Dar, se impune clarificarea şi privirea din ambele persepctive. Vina nu este a niciunuia. În momentul în care ne-am reactualizat şi clarificat imaginea de sine putem să diferenţiem şi să avem o privire mai clară referitoare la visele şi expectaţiile noastre.
Datorită faptului că ne cunoaştem proprii copii, aceştia şi-au dezvăluit înaintea noastră abilităţile, calităţile, temperamentul, caracterul. Realizând care sunt atuurile copiilor noştri pentru cariera viitoare, vom putea să îi ferim de a-i încărca nejustificat cu dorinţa de a ne împlini nouă visele şi expectanţele, lăsându-i şi sprijinindu-i în a-şi realiza propriile vise.
Pentru că adolescenţa este vârsta în care îşi face simţită prezenţa irealismul, grija părinţilor trebuie îndreptată şi către conştientizarea copiilor de propriile: înclinaţii, puteri, aptitudini, astfel încât să nu ajungă să aibă deziluzii timpurii, care i-ar putea schimba caracterul, personalitatea, deviindu-l şi transformându-l într-o fiinţă ce neagă totul, ce neagă însăşi existenţa.
Afectivitatea trebuie arătată, conştientizată de toţi membri familiei, astfel încât indiferent de situaţiile problematice, să poată contribui la o mai bună apropiere, la confesiune, la încrederea că în familie, nu în altă parte, are posibilitatea să găsească înţelegere, sprijin, iubire şi confort.
Familia îi va dezvălui în acest fel copilului câteva reguli pe care acesta le va valoriza ulterior:
- să fii sincer, deschis, corect;
- să împarţi în mod echitabil sarcinile şi răspunderile ce revin relaţiei;
- să oferi suport şi empatie;
- să comunici cu partenerul;
- să dialoghezi, adică nu numai să spui, dar să şi asculţi ce ţi se spune;
- să oferi acţiune şi iubire;
- să nu aştepţi să dai ajutorul doar când ţi se cere, ci să şi intuieşti când vreun membru al familiei are nevoie de ajutor şi să-l dai necondiţionat;
- să încurajezi realizările unui membru al familiei şi îl sprijini; să oferi sprijin în orice fel de evenimente.
Articol scris de Conf. univ. dr. Marilena Ticușan – publicat în revista Jurnal de învățare mediată, nr. 1, octombrie 2019.
